Eu inimi nu am frânt, doar am mâncat pământ

Eram într-un bar de pe Lower East Side şi am pus la jukebox originalul piesei “Bluest Eyes in Texas” cu gândul la Boys Don’t Cry. Am fost surprinsă să aud originalul, dar eram deja beată şi am început să fredonez versurile, cu capul lăsat pe-o parte. Prietenii mei din New York nu ştiau nici piesa şi nici filmul, dar mă iubeau. Băusem câteva beri Pabst Blue Ribbon, la ofertă cu un shot de rom şi mai ieftin, servit de patroana din Polonia care purta o perucă prăfuită şi ne zâmbea stânjenit şi ştirb. Existenţa mea instabilă şi fragilitatea oaselor mele care nu se rup niciodată. Nu am plâns, deşi poate aş fi putut. Lucy’s se numea barul şi avea două mese de biliard şi un grup de băieţi ne făcea poze pe film sau cu un Polaroid pe care nu îmi va fi niciodată dat să le văd. Mă bântuie asta câteodată. Aşa cum mă bântuie fotografiile pe care mi le-a făcut băiatul din Washington Square Park când purtam un palton roşu de lână şi o bască roşie, alergând după mine fără să îmi spună nimic, atent să mă prindă din toate unghiurile. La sfârşit m-am oprit şi i-am pozat. Nu ne-am spus nimic. Apoi el a fugit înapoi în parc şi am înţeles că nu era vorba despre mine, ci poate despre roşul aprins al hainelor mele. Nu avea de unde să ştie că roşul aprins al hainelor mele sunt eu câteodată. Am jucat biliard o singură dată cu prietenii mei în acel bar. În rest îi priveam cum reuşesc să lovească bilele cu putere şi precizie. Se bucurau când câştigau sau când bila intra într-una dintre găurile mesei verzi. Eu am lovit o singură bilă care a intrat în gaură dar nu îi ţin minte culoarea. În rest m-am mulţumit să privesc şi să beau. Julian mi-a dedicat o piesă de la O-Zone pe care o ştiau toţi, dar nu înţeleseseră că e vorba despre limba română. Le-am tradus-o printre americani nedumeriţi în timp ce fredonam împreună numănumănumăiei. Pe prietenii mei nu i-am luat cu mine, aşa cum nu am luat nici New York-ul cu mine. Dar asta-i o minciună. I-am îndesat pe toţi în cele trei valize ale mele printre şosete colorate şi sutiene de dantelă, o poză de pe Empire State Building şi două poze la minut pe care le-am făcut cu ei în cabinele foto ale barurilor din Manhattan. N-am frânt inimi, am frânt degete poate şi am dormit somnuri adânci şi lungi în hoteluri din Reno şi Philadelphia. Am privit deşertul ca pe o promisiune pe care mi-o făcea America. Am privit pe geamul ferestrei de cămin în fiecare dimineaţă în care jaluzele nu erau trase. Am văzut cactuşi şi palmieri în Orange County şi nimic nu m-a înţepat mai tare decât sunetul liftului de pe Upper East Side şi săgeata roşie a liftului. Ultima oară am văzut-o cu vârful în jos.

pictures taken by my talented friend John A. Stevens in Bushwick, May 2014

500px.com/johnstevens

  Bluest Eyes in Texas :

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s